Învierea Domnului este una dintre sărbătorile de căpătâi ale creștinilor, fiind încărcată de o simbolistică profundă. Cu toate acestea, unii români preferă să sărbătorească cel mai des în natură, cu grătarele încinse. De multe ori, așa cum se întâmplă în acest an, petrecerea începe de pe 1 Mai, cu o „dezlegare“ la mici şi bere. Însă lucrurile nu au stat mereu așa: în comunism, oamenii ciocneau ouă pe ascuns, iar în perioada interbelică, la Slujba de Înviere era necesară o ținută obligatorie.
Picnicul anual de Paște. FOTO: Getty Images
O vacanță la munte, un city-break în țări exotice sau un weekend prelungit la bunicii de la țară. Așa arată pentru unii dintre noi minicavanța de Paște care, în 2024, poate fi conectată cu cea de 1 Mai, însumându-se astfel şase zile libere. Însă astfel de situații au apărut mai degrabă după anii ’90, căci înainte rare erau ocaziile în care românii se puteau bucura de câteva zile libere de la stat în întreg anul.
Dacă în 2024, românii beneficiază de 17 zile libere oficial (unele coincid cu zilele de weekend, printre care și sărbători religioase), iar bugetarii chiar și de câteva zile libere în plus, în perioada comunistă a avut loc un fenomen de reprimare a unor zile religioase, de asemenea nelucrătoare, precum a doua zi de Paște și de Crăciun moștenite din perioada interbelică. „Comuniştii ar fi vrut să scoată din mintea oamenilor sărbătorile creştine. Oamenii trebuiau să creadă în partid, nu în Dumnezeu. De altfel, reminiscenţele acestei politici de tâmpire a maselor se văd şi în zilele noastre, în vehemenţa cu care Dumnezeu a devenit prilej de contestare, de scandal, în loc să fie simbol al toleranţei şi al iertării. În fine, comuniştii amplificau intenţionat sărbătorile laice, pentru a îndepărta oamenii de Biserică“, povestea profesorul de istorie Mihai Toma pentru „Adevărul“.
Totodată, să ne amintim că în acea perioadă muncitorii aveau o singură zi liberă pe săptămână – duminica. De cealaltă parte, în timpul regimului comunist, 1 și 2 Mai (Ziua Muncii și Ziua Tineretului) erau în general libere, chiar dacă o parte din populație trebuia să participe la diverse manifestații în cinstea conducătorului și socialismului. De exemplu, la ședința Biroului Politic din 20 decembrie 1952 se discuta despre un proiect de hotărâre care prevedea ca zile nelucrătoare: 1 ianuarie, 1-2 mai, 23-24 august, 7-8 noiembrie. Însă, în cele din urmă, 25 decembrie a fost acceptată ca zi liberă, dar 26 rămânea zi lucrătoare.
Ziua Muncii, acaparată de comuniști
Regimul comunist încerca să deturneze atenția românilor de la sărbătorile religioase către cele de stat, astfel că, pe parcursul anului, 1 și 2 mai, precum și 23 august primeau o atenție sporită din partea autorităților. Pregătirile începeau cu săptămâni bune înainte. Dincolo de stresul muncii de zi cu zi, românii se regăseau într-o situație și mai obositoare: trebuiau să exerseze tot felul de mișcări, „dansuri“ și alte coregrafii pentru celebrele parade, astfel încât manifestațiile finale să iasă fără greșeală. Cea mai mare parte din aceste zile se consumau participând sau privind manifestațiile, strigând lozinci, purtând pancarte, mărșăluind pe străzi… Clipele de răgaz care le mai rămâneau oamenilor muncii erau cele de după-amiază, când încercau să se bucure de timpul petrecut alături de familie și de prieteni. Chiar dacă, de exemplu, 1 și 2 mai erau zile libere, acestea erau acaparate de regim, cel care dicta într-o măsură sau alta cum să se petreacă de fapt timpul liber. „Elevii sau angajații se adunau, iar de la centru se primea o expunere-cadru, care nu suporta creativitate. Ulterior, urma un program artistic“, declara istoricul Lavinia Betea într-un articol marca „Weekend Adevărul“.
Ziua Muncii, în perioada comunistă. FOTO: fototeca online a comunismului românesc
După terminarea acestui program dictat de autoritățile comuniste, orășenii care nu mai apucau să iasă la iarbă verde participau la târguri și iarmaroace, mergeau la teatre de varieteu sau chiar la cluburile fabricilor, iar uneori mergeau și la biliard. Cei tineri încercau să profite de cele două zile făcând excursii în jurul orașelor, participând la întreceri sportive sau mergând la cinematograf. Uneori se distrau mergând la așa-numitele baluri, devenite, după anii ’70, discoteci. Prin intermediul acestor adunări ale muncitorilor pentru celebrarea forțată a „conducătorului preamărit“ au început să apară și spațiile special amenajate – locuri de agrement cu circuit deschis publicului în care se găseau câteva zone de luat masa, de stat la iarbă verde sau la plajă. De exemplu, la Galați au apărut plajele Brateș și Cocuța, lacul partidului sau locurile amenajate în Pădurea Gârboavele. În fiecare an, de 1 Mai și alte zile libere de la stat, dar și în acea singură zi liberă pe săptămână – duminica, oamenii veneau aici și se bucurau de natură, beau suc sau bere de la tonete, făceau grătare, iar la plajă puteau face chiar și canotaj sau mișcare jucând diverse sporturi de pajiști. Așa își petreceau muncitorii timpul așa-zis liber în perioada comunistă.
De la sat la mare
În lumea satului, 1 Mai-ul era sărbătorit la căminele culturale, de unde erau nelipsiți primarii și milițienii. De cealaltă parte, la reuniunile câmpenești „nu se vorbea despre patrie, partid sau Ceaușescu, ci pur și simplu se stătea la bere și mici, se povestea, te întâlneai cu rudele și prietenii. Cum să nu te bucuri? Te îmbrăcai cu hainele noi de la Paște, mergeai pe câmp, era muzică, petrecere, vremea era frumoasă. (…) Nu te obliga nimeni să dansezi sau să strigi «Sus Ceaușescu» sau altceva. Strigai doar dacă voiai să te afirmi, altfel, nu te împingea nimeni să faci asta“, mai explica Lavinia Betea.
Ziua Muncii coincidea și cu deschiderea sezonului pe litoral, iar tinerii încercau să profite de ea mai ales când cădea în weekend, înaintea lui sau după el, urmată fiind de 2 Mai – Ziua Tineretului. Chiar dacă și ei trebuiau să celebreze aceste zile potrivit directivelor de partid – participarea la parade și competiții sportive–, reușeau să dea o fugă la iarbă verde, să facă mici excursii la munte sau chiar să își facă o minivacanță de două zile pe litoral. Cei care rămâneau în oraș se puteau bucura de o serată cu muzică folk, de câteva ore de dans la discotecă și chiar de spectacolele diverselor brigăzi artistice ale vremii, toate acestea având loc la Casa de Cultură a Studenților, Casa Tineretului și la Cluburile de Tineret.
Paștele, o sărbătoare sub pecetea tăcerii
Directiva partidului era clară în privința sărbătorilor religioasă: omul muncii n-are Dumnezeu! Însă regimul nu putea să smulgă credința din sufletul omului, singura care poate îl mai ținea pe picioare în vremurile acelea tulburi, când munca dicta tonul vieții. Chiar dacă au încercat să anihileze Crăciunul, în prima zi de Paște nu puteau interveni prea mult căci este sărbătorit întotdeauna duminica, care și atunci era zi liberă. Bineînțeles, inventivitatea regimului se dovedea a fi roditoare. „Aveau un obicei prost să ne cheme în Duminica Paştelui la şcoală. Le venea mereu o idee pentru a ne strica vacanţa. Ba ne puneau la muncă voluntară, strângeam hârtii de pe stradă, ba diverse activităţi extraşcolare, numai să nu mergem la slujbe. Dar cu cât treceau anii, cu atât era şi mai permisibil Paştele“, povestea istoricul bănățean Mircea Rusnac pentru „Adevărul“. În privința tinerilor, se încerca extragerea lor din cele religioase prin prelungirea programelor la discoteci astfel încât aceștia să nu mai meargă la slujba de Înviere.
Defilarea anuală de 1 Mai. FOTO: Azopan
Toți românii credincioși încercau să se pregătească de Paște așa cum puteau, norocoșii fiind mai degrabă cei care aveau rude la țară și le facilitau procurarea alimentelor și ingredientele pentru pregătirea bucatelor tradiționale. Paștele rămânea o sărbătoare de familie, încununată și luminată de credința în Învierea Domnului, un mod de a fi împreună liberi în spirit. Chiar dacă a fi credincios și a merge la biserică erau de tăinuit, oamenii mergeau la slujba de Înviere, chiar și unii dintre mai-marii partidului. „Problema era că oamenii se fereau unii de alţii. La şedinţele de partid fiecare spunea că nu se duce la biserică, dar pe ascuns foarte mulţi se duceau. Cei care nu mergeau erau membri de partid aduşi de regulă din alte zone ale ţării. Ei îşi mai supravegheau colegii. Însă oamenii simpli mergeau fără probleme la biserică, chiar dacă li se spunea că nu e bine. Să nu uităm că mulţi dintre conducătorii şi activiştii comunişti îşi botezau copiii. Asta cu toate că se dădeau atei. Ţin minte, când eram copil sau mai târziu adolescent, mergem la biserică fără să ştiu că este interzis“, mai declara istoricul Mircea Rusnac.
Prima zi de Paște era celebrată de obicei cu familia apropiată, cu rudele, prietenii, fie la domiciliu, fie la iarbă verde. A doua zi de Paște era consacrată muncii, regimul nu putea concepe ziua liberă dedicată unei sărbători religioase. Nu de puține ori oamenii se întâlneau în fabrici și ciocneau un ou pe ascuns, poate beau și un păhărel, glumeau, povesteau și spuneau „Hristos a Înviat!“, bineînțeles, doar dacă aveau încredere unii în ceilalți și șefii nu le dădeau dureri de cap.
Minivacanța transformată în concediu
În 2024, ne bucurăm de mai multe zile libere legale, iar cu ocazia 1 Mai-ului și Paștelui (5 mai și 6 mai), bugetarii, dar nu numai, se pot bucura de o minivacanță de şase zile, mai ales că din 2018 și Vinerea Mare este declarată zi liberă. Dacă înainte regimul îți cam dicta cum să îți petreci zilele libere și încerca să își arate influența și asupra celor religioase, în prezent libertatea se simte și la acest capitol.
Mici și bere înainte de Paște. FOTO: Mediafax
Unii români petrec în continuare Sărbătorile Pascale alături de familie (chiar și cea extinsă), fiind o ocazie și de reuniune. De asemenea, oamenii mai păstrează și astăzi obiceiul de a merge în vizită la rude în a doua zi de Paște, de a ciocni ouă, a sta la povești și a se bucura de compania lor. Alții au început să prefere vacanțele în țară sau în străinătate – 1 Mai-ul și Paștele devin prilej mai degrabă de concediu. Excursiile pe munte, ieșitul la iarbă verde, vacanțele pe litoral, city-breakurile sau nopțile de dans în cluburi până la ivirea zorilor sunt doar câteva dintre modurile în care ne petrecem astăzi zilele libere legale. Chiar și statisticile arată că ieșitul în oraș la terase, restaurante, cafenele rămâne una dintre metodele preferate de petrecere a timpului liber în rândul românilor – 40%, iar 55% preferă mersul în vizită, potrivit studiului Reveal Marketing Research realizat în 2023.
De asemenea, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți preferă să călătorească cu ocazia minivacanțelor, inclusiv cea de Paște. Se pare că agențiile de turism au cu până la 50% mai multe rezervări pentru această perioadă față de anii precedenți datorită faptului că cele două sărbători sunt aproape consecutive. Dincolo de destinațiile obișnuite precum Bulgaria, Grecia, Spania sau Italia, cele exotice precum Maldive, Thailanda sau Mauritius încep să câștige teren.
Pe plan local
Cei care preferă să rămână în țară și să își facă vacanța la munte sau la mare se confruntă deseori cu prețuri destul de ridicate, însă au și alternative, precum stațiunile balneare, unde de asemenea se observă creșteri ale tarifelor, totuși sunt mai accesibile. Pe de altă parte, și petrecerea timpului liber la iarbă verde poate deveni o corvoadă financiară. Puține sunt locurile în care mai poți merge cu familia și prietenii fără să plătești intrarea în spațiul amenajat, închirierea meselor și a grătarelor, deși unele îți permit să vii cu grătarul de acasă și nu te obligă să închiriezi și masă. Totuși, chiar dacă nu vrei să mergi într-un spațiu amenajat care presupune plata unei taxe pentru acces, trebuie să ai în vedere că începând din 2012 a intrat în vigoarea așa-numita „Lege a grătarelor“ care permite organizarea grătarelor în aer liber doar în zone desemnate special pentru această activitate.
Anul acesta se pare că vremea este capricioasă în unele regiuni ale țării, fiind semnalate condiții de ploaie și descărcări electrice, astfel că în stațiunile de pe litoral încă nu a fost atins gradul maxim de ocupare. Mulți tineri preferă să plece în city-breakuri sau să petreacă 1 Mai în cluburi, dansând și distrându-se alături de prieteni. De asemenea, în această minivacanță se organizează diverse festivaluri și concerte de muzică, atât în marile orașe ale țării, cât și pe litoral.
Perioada interbelică, între reuniunile socialiste și prăjiturile de la Capșa
Ziua Muncii a început să fie celebrată și în România încă din 1890, însă amploarea fenomenului era atât de restrânsă încât nici presa nu publica prea multe despre ea. În acele vremuri, 1 Mai era mai degrabă „o sărbătoare tolerată“, așa cum o numea la vremea respectivă publicația „Adevărul“. Avem totuși mărturii chiar și de la sfârșitul secolului XIX, însă nu despre modul în care era celebrată Ziua Muncii în țara noastră, ci în străinătate: „În Englitera manifestația de 1 Maiu a avut loc în dumineca următoare a acestei zile. Peste tot manifestațiunea a avut un caracter foarte impozant. La Londra au luat parte la manifestație 60.000 de muncitori. La Hyde Park, unde s-a ținut întrunirea, 24 de tribune au fost rădicate de pe care 24 de oratori au vorbit în același timp. La un semnal convenit, resoluțiuni în favoarea zilei de 8 ceasuri au fost puse la vot și aprobate prin uriașe aclamațiuni“, se relata în ziarul „Adevărul“ în 1893. Despre ce se întâmpla în România, nicio informație nu era distribuită la nivel național.
Între lupa presei și ignoranța autorităților
Totuși, câțiva ani mai târziu, aceeași publicație își apleacă lentila către muncitorii români și modul în care celebrau această zi, recent intrată în cultura de masă. „Anul acesta, muncitorimea serbează întâi Maiu, în împrejurări cu totul deosebite. Războiul mondial, revoluțiunea cea mare, cum i-a zis un scriitor socialist, s-a terminat și la Paris, unde se zămislește pacea, lumea cea veche cu politica ei de echilibru între popoare se luptă cu lumea cea nouă, care bate cu pumnii vânjoși la poarte vieței, lumea păcei de dreptate și armonie între popoare“, se relata în articolul „1 Maiu și muncitorimea română“ publicat în „Adevărul“ din 2 mai 1919.
În lumea credinței de la sat. FOTO: Wikipedia
Treptat, mai ales după încheierea Primului Război Mondial, Ziua Muncii capătă atenția presei datorită caracterului ei socialist, fiind de fapt o zi „tolerată“ de autorități și nu acceptată în totalitate. În 1920, mai multe fabrici din țară organizau diverse evenimente și adunări prin care să celebreze această zi care era liberă de la stat, dar nu neapărat oficial: „Organizațiunile socialiste muncitorești din țară au hotărât să sărbătorească și anul acesta ziua de 1 Mai. Această zi a fost întotdeauna tolerată ca zi de repaus și manifestație socialistă, așa că sărbătorirea ei va fi lăsată liberă și anul acesta, a se face în limitele în care ordinea publică nu va fi turburată. (…) Ar fi de dorit ca (…) serbarea să înceapă de dimineață și să se termine cel târziu la orele șase seara“, se anunța într-un articol din 30 aprilie 1920 publicat de „Adevărul“.
Chiar de Ziua Muncii, publicația menționată preciza în articolul „1 Maiu și cenzura preventivă“: „Spre a scăpa de încurcătură, guvernul a declarat ziua de 1 Maiu zi de sărbătoare legală. Deși Conferința Păcei a înscris reducerea orelor de muncă la opt ca măsură internațională, totuși guvernul nostru nu a recunoscut ziua de 1 Maiu ca o serbare internațională a muncei, ba din contră, circulara ministerului de interne către autoritățile administrative se referă la «tolerarea» anterioară a acestei serbări pentru a anunța că ea va fi lăsată liberă și anul acesta. Guvernul se ferește a-și lua răspunderea «tolerărei» zilei de 1 Maiu și de aceea invocă precedentele“. Doi ani mai târziu, autoritățile erau în continuare prinse între patronii care voiau continuitatea muncii și muncitorii care voiau ca ziua de 1 Mai să fie liberă – departe gândul românilor muncitori din acea perioadă să celebreze Ziua Muncii cu mici și grătare. Ei încercau să lupte pentru drepturile lor, să se reunească pentru a putea adopta rezoluții comune menite să le îmbunătățească viața.
În acele vremuri, muncitorii se reuneau la Grădina Trocadero de pe Dealul Filaretului, Grădina Băicoianu, Cișmigiu, Grădina „Puțul cu apă rece“, Grădina Bordei, Pădurea Băneasa și Mogoșoaia. Bucureștenii ieșeau la iarbă verde alături de familiile lor nu doar pentru a se relaxa, ci pentru a-i asculta și pe oratorii din tribunele improvizate, de a striga lozinci precum „Ajung 8 ore de muncă“, „Repaos duminical“, „Libertate și dreptate“, pentru a-și cere drepturile. Fiind vorba doar de o zi liberă, mai toți oamenii ieșeau în principal la iarbă verde, cu bucate și băuturi aduse de acasă.
Ținuta de Paște: frac și cravată
Tot în perioada interbelică, un prilej care se accepta în unanimitate ca fiind zi liberă de la stat era Paștele. Toți românii, fie de la sate sau din orașe, își îmbrăcau hainele noi sau pe cele mai bune și mergea la biserică să sărbătorească Învierea Domnului. Chiar dacă astăzi rigorile vestimentare în biserică sunt destul de puține, în perioada interbelică erau clar definite și chiar anunțate în presa vremii: „În sâmbăta Paştilor se va oficia la ora 24 Sfânta Înviere. La această ceremonie vor asista persoane oficiale, civile şi militare. Momentul când P.S. Episcopul Gherontie al Tomisului exclamă «Hristos a înviat!» se va anunţa prin 21 de lovituri de tun. În tot timpul ceremoniei Sfintei Învieri, o gardă de onoare, muzică şi drapel va da onorurile militare. Ţinuta pentru persoanele ce vor asista la această ceremonie va fi: pentru civili: frak, cravată albă şi mănuşi albe, decoraţiuni; Mari Cruci cu cordon. Pentru militari: ţinuta de ceremonie“, nota publicația „Dobrogea Jună“ în 11 aprilie 1936.
Petrecere în interbelic – reinterpretare
Doi ani mai târziu, regăsim din nou cupletul biserică-autorități de stat și la Constanța, unde și civilii trebuiau să poarte o anumită ținută. „Paştele reprezenta o sărbătoare a comunităţii la care participau şi autorităţile de stat. Ca şi pentru celelalte serbări religioase, se trimiteau invitaţii şi se afişa în oraş programul oficial. Spre deosebire de celelalte sărbători, trebuie subliniat faptul că oficialităţile nu luau parte numai la slujba Învierii, ci şi la slujba Prohodului, arătând astfel că momentul Învierii îl trăiau nu numai ca simpli actori sau organizatori, ci şi alături de credincioşi sau de electorat, empatizând cu aceştia sentimentele de reculegere şi de purificare spirituală“, se arată în lucrarea cercetătorului Bogdan Moșneagu „Biserica Ortodoxă, putere politică şi viaţă publică. Iaşi, 1930-1937“, publicată în „Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice «A.D. Xenopol»“. Se pare că civilii care participau la Prohod trebuiau să poarte ținuta de ceremonie cu mănuși negre și decorații, în timp ce militarii purtau uniforma de serviciu și decorațiile dobândite.
Dincolo de participarea la slujbă, românii petreceau Paștele în perioada Micului Paris făcând acte de caritate, plimbări în parc sau participând la petreceri cu lăutari. Prima zi de Paște era de obicei consacrată familiei, meselor îmbelșugate și ciocnirii ouălor, dar nu lipseau nici plimbările de după-amiază pe domeniul personal sau în parcuri și grădini publice. De asemenea, în acele zile de sărbătoare, în perioada interbelică, bucureștenii au început să se plimbe și în afara orașului, ieșind la iarbă verde în pădurile din apropierea Capitalei. Cei care preferau orașul ieșeau la plimbare în Cișmigiu, se bucurau de o prăjitură gustoasă la Casa Capșa, la Cofetăria Nestor sau de bucate la Terasa Oteteleșanu sau la Caru’ cu Bere. Seara venea pe ritmuri de muzică populară sau lăutărească și îi purta pe oameni către terase, cârciumi, bodegi sau saloane de dans, în funcție de posibilități și „chefuri“.
